Insuportabila ușurătate a propriului popor

danielaÎncepe, ca pentru fiecare, într-o zi în care simţi legătura. O senzaţie caldă, în stomac, o legătură de dragoste cu ceva ce nu poţi defini.

Copil fiind, fugi de acasă şi te trezeşti în plină mulţime, fără spaime, fără îndoieli, eşti acolo şi strigi ”Jos Ceauşescu!”, ”Libertate!”, ”Jos comunismul!”, şi eşti doar un copil fugit de acasă, prima şi singura dată când ai fugit de acasă, dar tu ştii că nu eşti acolo întâmplător şi înţelegi totul fără a înţelege nimic, paradoxul iubirii! Şi vin maşini cu tunuri de apă şi gaze lacrimogene şi fugi de acolo cu toţi ai tăi, îi simţi ai tăi deşi nu ai avut de a face cu ei nicicând până atunci, fugi, iar ochii te ustură, cu hainele ude fără să ai nicio secundă sentimentul că ai făcut ceva rău. Dimpotrivă, e ziua în care i-ai descoperit pe toţi ai tăi, pe românii tăi, ai descoperit cuvântul ţară, patrie. Şi peste câteva zile, eşti tot tu, dar parcă altfel, în piaţa oraşului, tot oraşul în genunchi, pe caldarâm, o zi scăldată în soare, ai noduri în gât şi spui, alături de ai tăi, cu o singură voce, Tatăl nostru.

Între timp ai crescut şi imaginile alea pe care le mai vezi derulându-se la teve, în emisiuni de remember, tot mai rare, cu imagini alb-negru sau în culori murdare, imagini cumva pierdute în timp, le resimţi cu un soi de emoţie nostalgică, te ruşinezi oarecum de naivitatea ta, dar tu ştii că nimeni, niciunul dintre cei care erau acolo nu a minţit, nu a furat, nu a mimat sentimentul că eraţi una cu toţii, că ţara, patria, poporul erau cuvinte pline de sens, erau cuvinte care emoţionau până la lacrimi.

Între timp ai crescut şi te simţi tot mai stingher în ţara ta, dar tu ştii că astă e sentimentul care te fură, pe tine şi pe toţi ai tăi, căci odată ce a pus stăpânire lehamitea, dezgustul, scârba, oboseala  – toate acestea te vor paraliza pe tine şi pe ai tăi.

Zi de zi, vezi cum impostura devine politică de stat. Nu înţelegi cum de toţi românii nu realizează pericolul şi cum îşi pot imagina că viaţa lor e doar în spaţiul restrâns al casei acolo unde se baricadează şi dau drumul la televizor, captivi în discursul urii promovat de posturile Întâiului turnător al ţării. Şi chiar dacă spun gata!, nu mai vreau ştiri şi talk-show-uri caută cu febrilitate posturile care servesc doar prostul gust în formele lui cele mai perverse, într-un demers care, în doar câţiva ani, a anesteziat bunul simţ al unui popor, onestitatea sa şi buna credinţă.

Poporul a fost închis într-un ţarc unde i se dă  cu porţia lături pe post de hrană. Un popor care nu mai cumpără  cărţi, un popor căruia i se cultivă dezgustul pentru politică, pentru implicare civică, pentru civism, un popor care alege penali pentru a fi reprezentat în Parlament, un popor care se roagă în biserici pentru escroci or pentru orice altceva decât pentru regăsirea echilibrul său pierdut.  

Şi a fost vara trecută când ai ieşit în stradă. Emoţia era acolo, o simţeai, desigur nu mai erau atât de mulţi alături de tine, dar legătura era regăsită, sentimentul aproape sublim că aperi ceva ce trebuie apărat, că e de datoria ta să o faci. Un sentiment dublat de nesiguranţa pe care o resimţeai tocmai din lipsa de reacţie a altor compatrioţi, dar şi din  tristeţea de a vedea chipurile unora schimonosite de ura venind din neînţelegerea jocului politic pervers. Sau nu înţelegeai cum alţi români, cu aceleaşi nemulţumiri ca ale tale, stăteau comod la terase privindu-te pe tine şi pe ai tăi cu mirarea pe chip cum că gestul de a protesta e inutil şi lipsit de sens, o copilărie!

Între timp, de atunci, a fost şi este călcat în picioare Statul şi majoritatea românilor nu reacţionează la acest cuvânt pentru că ”statul” în mentalul colectiv activează alte resorturi decât sentimentul de apartenenţă sau impulsul firesc de a apăra statul aşa cum te aperi pe tine şi familia ta.

Butonul pervers activează fantasmele trecutului în care statul era opresor, era inamicul, era duşmanul împotriva căruia trebuia să imaginezi strategii de apărare în toate formele posibile, dezbrăcând noţiunea de cetăţean de orice conotaţie.  Aşa s-a ajuns ca cetăţeanul să fie considerat un fraier, iar a vorbi despre rolul acestuia în Cetate drept o formă de nebunie, de naivitate, de inadecvare.

Astăzi, priveşti în jur şi ceea ce vezi e degradarea ca o pâclă care se aşterne peste tot – oameni, instituţii, clădiri, sufocând. Dacă te poartă paşii prin ţară, între oraşe, în locuri aproape nelocuite, e ca şi cum simţi ţara asta istovită, abia trăgându-şi sufletul. E ca şi cum un copil îşi dezamăgeşte părintele care i-a oferit totul pe tavă, ca un părinte lovit de neruşinarea copilului, de iresponsabilitatea lui, un copil care îşi face părintele de râs şi toţi cei din jur îl arată cu degetul, desconsiderându-l. Un copil care şi-a pierdut bunul simţ şi s-a înhăitat cu golanii din cartier. Cum aduci pe calea cea dreaptă un astfel de suflet rătăcit?!

Continuarea pe EVZ: http://www.evz.ro/detalii/stiri/1045589.html