“Oamenii buni nu sunt o raritate, ei nu există!” Daniel Arfire, comentator politic, blogger

Daniel ArfireÎn general nu mă grăbesc să împart omenirea în oamenii buni şi răi. Pentru că umanitatea, civilizaţia este cu totul altceva decât valoarile, credinţa şi voinţa individului. În plus dualitatea antagonistă între bine şi rău, îngeri albi şi diavoli negri e o invenţie a celei mai interesante fraude inventate de scumpa noastră civilizaţie umană – religia. Nu e deloc întâmplător că cea mai agnostică societate umană, cea japoneză, este mult mai puţin doritoare de a împărţi indivizii în buni şi răi. Când tradiţiile nemonoteiste modelează societatea, devii mai precaut în aţi proclama dezgustul faţă de devieri sexuale, convingeri religioase, sau opţiuni de culoare ale automobilului.

Suntem modelaţi de gene, suntem o specie socială ce are întipărită în momentul naşterii integrarea în colectiv. Homo sapiens respinge intruşii şi mutanţii. E un mecanism de autoapărare care există pentru perpetuarea omenirii. De aceea un profesionist în fluieratul în biserică va fi ostracizat, blamat şi izolat, oricâtă discriminarea pozitivă am injecta în societăţile avansate.

E ciudat să citeşti şi să asculţi atâţia oameni agitând cu pasiune fetişuri socio-culturale ca puritatea, morala, etica, tinereţea, sau virginitatea.

Când eşti un boţ de carne ţi se spune dacă eşti cuminte vei fi rasplătit cu o bomboană delicioasă. La şcoală ţi se spune să asculţi, să te conformezi şi vei primi note mari şi ţi se anunţă un viitor fantastic. Te trezeşti ca adult înţărcat şi propaganda continuă conform convenienţelor – fericirea e un complex de fapte bune, decenţă modestă şi coeziune socială. Bimeînţeles că acest rahat care îţi este picurat continuu în ureche nu e calea către succes, rai, fericire sau iluminare ci către propriul eşec.

Fii cuminte şi nu vei afla niciodată cât de gustoase sunt cireşele din pomul altuia. Conformează-te şi vei fi un tocilar ce nu va gusta niciodată un sărut furat în curtea unui liceu în care nu ar trebuit să te afli. Fii respectuos cu şeful şi poţi fi sigur că vei fi ignorat. Dansează după reguli şi te vei afla constant la baza piramidei de găinăţare socială.

Respectul, conformarea, chiar sub împachetări mult mai subtile ca empatia sau toleranţa sunt calea spre distrugere individuală, ratarea în bezna furiei interioare. Mama, familia, şcoala, prietenii, anturajul îţi ascund adevărul cel mai dureros cu putinţă, nu cei buni moştenesc Pământul, ci cei mai puternici, lipsiţi de scrupule, avizi de dominare şi transpunere a propriilor fantezii în realităţi generale.

Ferice de cei săraci cu duhul, caci ei vor moşteni iadul şi durerea.

Recunosc că nu mai reuşesc să mă enervez sau să mai am chef de dialog divergent cu cineva ce caută puritatea pentru a câştiga cine ştie ce război moral al adevărului. S-a întâmplat înainte şi se va mai întâmpla mereu după acelaşi şablon. Acum o mie de ani răspunzând apelului unui papă pios, aristrocraţii occidentali şi-au trimis rodul coapselor lor de vârstă adolescentină să devină robii sarazinilor în utopia care s-a numit Cruciada copiilor. Când cavaleri hârşiţi în sânge şi omor au poposit la zidurile Ierusalimului, muşchii întăriţi în ucidere meticuloasă şi cu talent militar au adus victoria şi scăldarea armurilor în râuri de sânge. E un exemplu banal despre povestea în care moralii pierd şi „răii” blestemaţi câştigă. Romanii au avut succes şi au învăţat umanitatea să ucidă metodic timp de o mie de ani pentru a dura nu imperiu al dreptăţii ci un apogeu al forţei. Realitatea dură a umanităţii e că lumea nu e condusă de Dalai Lama, Mama Teresa din Calcutta sau alt suflet plin de bunătate şi foarte probabil nu va fi condusă niciodată de astfel de oameni.

Numiţi-i pe cei mai mari oameni la care vă duce gândul în zona semnificativului, remarcabilului, a menţiunii istorice.

Alexandru Macedon? A masacrat oraşe, a dat focul capitalei persane la o beţie şi şi-a ucis prietenii pentru că-l scoaseră din sărite. Gaius Iulius Caesar? Pe lângă milionul de gali ucişi, sperjurul, asasinatele şi războiul civil provocat de el ce altceva vă mai amintiţi? Sfârşitul?

Ghengis-Khan, Tamerlane, Attila, Petru cel Mare, imperii uriaşe şi milioane de căpăţâni în ţărână. O viziune, uneori dementă, ambiţie şi mai ales dorinţă de putere.

Atunci de ce societatea, şcoala, familia, religia ne învaţă să fim buni, ascultători şi conformişti? Ca să avem noi căpăţânile rostogolite în ţărână?

Dacă numele în cauză sunt pilonii, modelele după care ne ordonăm viaţa, de ce ni se cere şi se aşteaptă contrariul la nonconformism şi ambiţie? De ce visăm oameni buni care vor revărsa bunătate ca politica ce cucereşte puterea minţind că va aduce cornul abundenţei?

Poate pentru că nu există oameni buni, aşa cum nu exită nici demoni pe Pământ. Poate că a fi om înseamnă să accepţi că nu poţi aştepta să faci ceea ce trebuie şi să ai parte de o răsplată pentru asta, ci să îţi accepţi şi genele de prădător vorace şi bucuria de a tăcea ascultând Bach sau de a privi norii.

Curajul de a privi în oglindă şi să îţi vezi acolo dincolo de frumuseţe, blândeţe şi constanţă, pasiunile mistuitoare, aroganţa propriului narcisim şi porcarioarele cotidiene sau marile compromisuri e „normalitate”. Dacă omul are un destin, poate e acela de a lăsa un oarecare impact în preajmă după ce va fi ospăţ pentru viermi şi secundă înainte de întuneric. Fii un tâlhar mare, un ticălos cu şarm, un artist grandoman, un şaman cu expertiză narcotică dementă sau curvă iubită. Lasă ceva în urmă, căci memoria are oroare de mediocritate.