Democraţia – regim politic contemporan

La sfârşitul secolului XX, democraţia pare să fi dobândit o victorie istorică asupra tuturor celorlalte forme de organizare politică. Mai mult decât atât, democraţia pare să-şi fi schimbat statutul exclusiv de regim politic, devenind concomitent, principiu de legitimare pentru întregul univers politic: reguli, legi, politici, decizii, organizaţii, mişcări sunt justificate, dacă şi numai dacă, sunt “democratice”. Întregul spaţiu politic, de la dreapta la stânga îşi proclamă aderenţa la principiile democratice. Acest “pariu” pe democraţie este un fenomen recent. Dacă avem în vedere milenara istorie a gândirii politice, se poate observa cu uşurinţă că în clasicile tipologii ale regimurilor politice, democraţia nu se bucură de capacitatea de a asigura coordonarea comunităţii politice faţă de un obiectiv sau altul; mai mult, adesea, a fost însoţită de un prost renume.

Victoria istorică a democraţiei asupra celorlalte forme de organizare a puterii politice, transformarea ei în principiu legitimator al puterii au condus la un nou val de reflecţii asupra fenomenului democratic, instituindu-se şi dezvoltându-se ca un domeniu de studiu distinct: teoriile democraţiei.

1. Democraţia : cine conduce?

Ca majoritatea conceptelor cu care operează ştiinţa politică, cuvântul democraţie are origine grecească: “demos” şi “kratos”, adică, puterea poporului. Denumirea a fost construită prin comparaţie cu celelalte forme de guvernământ, monarhie (conduce unul), oligarhie (conduc puţini), subliniindu-se, astfel, că în democraţie:puterea aparţine poporului.

Apar însă o serie de probleme, care, fiecare, ar presupune o examinare de sine stătătoare: Cine este poporul? Ce este un popor îndreptăţit a se autoconduce? Cât de extinsă sau cât de limitată este aria conducerii de către şi prin popor? Ce gen de participare politică solicită democraţia? Este democraţia un set de instituţii politice sau un proces? În ce circumstanţe este îndreptăţită “puterea poporului” să exercite coerciţie asupra unui element sau segment al “poporului”? Care este locul supunerii într-o asemenea situaţie şi ce loc ocupă nesupunerea civilă?

Încercările de a oferi un răspuns la aceste întrebări pot să fie grupate în jurul a două principale poziţii:

a)     înţelegerea democraţiei ca formă de viaţă socială şi politică în care cetăţenii sunt angajaţi în autoguvernare (economică, socială, politică), poziţie din care va rezulta un concept al democraţiei substanţiale, care favorizează participarea directă (democraţie directă participativă);

b)    înţelegerea democraţiei ca un sistem de luare a macrodeciziilor de către un grup ales de cetăţeni şi validat de aceştia ca răspunzător pentru luarea deciziilor şi conducerea politică a comunităţii. Nucleul acestei poziţii este dat de democraţia liberală reprezentativă. În arena politicilor naţionale, democraţiile reprezentative iau forma alegerilor libere, în urma cărora, diversele instituţii care alcătuiesc sistemul de guvernământ obţin legitimarea democratică.

Acest al doilea model este cel care s-a impus în practica politică în ultima sută de ani. Istoria acestui model, al democraţiei reprezentative, este istoria balanţei între putere şi lege, între obligaţii şi drepturi. Organizarea statală îşi pătrează monopolul asupra constrângerii fizice legitime cu scopul de-a asigura cadre sigure pentru muncă, viaţă de familie prosperă, comerţ. Rămâne pericolul ca în numele acestei securităţi sociale pe termen lung, cetăţenii să fie deprivaţi de libertăţi politice şi sociale. Această balanţă între constrângere şi libertate funcţionează în condiţiile în care egalitatea politică a tuturor cetăţenilor adulţi este recunoscută. Pentru ca democraţia reprezentativă, de factură liberală, să funcţioneze era necesară atât o reformă a statului  în urma căreia guvernanţii să fie responsabili faţă de guvernaţi prin mecanisme politice specifice, precum: vot secret, regulat;  competiţie între posibili reprezentanţi;  lupta între partide;  cât şi o reformă a societăţii civile, a capacităţii acesteia de a selecta, autoriza şi controla deciziile clasei politice.

Ca rezultat al dublei reforme efectuată pe parcursul câtorva decenii, în Europa a rezultat o balanţă între putere şi drept, între autoritate şi libertate care conferă specificitate democraţiilor liberale contemporane.

Simona IONESCU
Preşedinte Organizaţia de Femei Forţa Civică Timiş