Totalitarism

Dezbaterea asupra totalitarismului a constituit de-a lungul secolului XX o constantă a gândirii politice. Carl Friederich şi Zbigniew Brzeziski îl definesc prin sintagma ”sindromului în şase puncte”: existenţa unei ideologii oficiale; un sistem monopartidist, condus de un lider atotputernic; un sistem de teroare poliţienească; monopol asupra mijloacelor de comunicare în masă ; monopol asupra mijloacelor de luptă armată şi control asupra tuturor aspectelor vieţii economice.

Controversele iscate ulterior vizează tocmai această definiţie. Gânditorii de orientare marxistă au considerat-o un produs tipic al războiului rece,  datorită includerii în rândul regimurilor totalitare a comunismului şi, prin urmare, mai curând un concept strategic (un Kampfbegriff) decât unul teoretic. Obiecţiile vizau lipsa simţului istoric, lipsa simţului sociologic şi inventarea artificială a unui termen nou pentru o realitate care ar fi putut fi descrisă prin concepte deja existente, precum: tiranie, dictatură, despoţie.

Fără a avea pretenţia de a fi exhaustiv, sindromul în şase puncte”  evidenţiază însă notele comune existente între regimurile totalitare de dreapta şi de stânga, precum şi diferenţele între acestea şi regimurile dictatoriale(tiranice sau despotice) existente de-a lungul istoriei.

După Raymond Aron, elementul de noutate l-ar reprezenta partidul unic revoluţionar, unde revoluţia se produce însă de sus în jos, urmărind obţinerea schimbării totale(politice, sociale, antropologice) şi care se instituţionalizează: în totalitarism,  revoluţia e permanentă, ea devine regim. Franz Neumann la rândul său, va distinge în  Note cu privire la teoria dictaturii, între dictatura simplă, cea cezarică şi cea totalitară, considerând că noutatea şi factorul suplimentar al dictaturii totalitare în raport cu celelalte îl constituie ideologia- care este cea a revoluţiei totale.

O altă trăsătură nouă a totalitarismului e considerată de  Waldemar Gurian ca fiind faptul că reprezintă o autocraţie bazată pe tehnologia modernă şi pe legitimarea de masă.

În ceea ce priveşte cele două sisteme totalitare fundamentale,  nazismul şi stalinismul, nu a existat o identitate, ci “variaţiuni ale aceluiaşi model”. Similare au fost scopurile şi metodele transformiste inspirate de cultul Ideologiei, al Istoriei, al Partidului şi al Liderului.

Ambele sisteme au utilizat propaganda ca instrument de imbecilizare în masă, de sacrificare a identităţii, de robotizare a conştiinţelor, prin instituirea unui control total asupra canalelor  mass-media, artelor, vieţii publice şi private a oamenilor. Au pretins a deţine monopolul adevărului – discursul puterii era singurul permis şi tezele ideologiei totalitare aveau caracter de dogmă intangibilă- orice altă atitudine fiind execrată ca blasfemie, complot, trădare. Reprezentările propagandei totalitare s-au prezentat astfel  maniheist, în termeni de Bine-Rău, pe baza unor mituri şi a exaltării iraţionalului .

Ambele s-au sprijinit pe omnipotenta poliţie secretă,  însărcinată cu vânarea inamicilor desemnaţi după criterii ideologice de către putere (evrei, chiaburi, agenţi ai imperialismului, etc.), cultivând astfel un climat de teamă şi suspiciune generalizată.

Totalitarismul a dezvoltat reţele punitive şi „industrii“ penitenciare (Gulagul în Rusia sovietică, lagărele de concentrare KZ în Germania nazistă).  Ordinea totalitară s-a instituit cu concursul maselor condiţionate prin teroare poliţienească şi ”viol psihic”.

Conducătorul suprem (Führerul/Hitler, Marele Cârmaci/Stalin,) are în totalitarism o putere discreţionară, absolută, e sufletul şi garantul mişcarii, infailibil, omnipotent, atotcunoscător. Puterea sa personalizată ţine loc de lege. Partidul unic şi de masă, fundamentat pe o ideologie exclusivistă devine un aparat birocratic la scară naţională ce cultivă unanimitatea şi monolitismul; orice tendinţe  facţioniste sunt stârpite în faşă prin epurări şi execuţii.

Ambele sisteme  au comis crime împotriva umanităţii invocand o “morală superioară”. Hitler se mândrea cu darul său de “a raţiona cu o răceală de gheaţă”, Stalin cu “lipsa de milă a propriei sale dialectici”.

Max  Horkheimer  considera totalitarismul o victorie a mitului asupra raţiunii: raţiunea devine ea însăşi totalitară, degenerând în raţiune de stat sau în raţiune ştiinţifică.

Aşa cum reliefează şi Hanna Arendt, guvernarea totalitară nu e nici arbitrară, nici nu operează fără ghidul legii. Ea pretinde supunere strictă faţă de legile Naturii- naţional-socialismul sau ale Istoriei- stalinismul. Aceste Legi, corect aplicate, ar urma sa producă “omul nou”. Esenţa puterii totalitare rămâne însă teroarea.

Domenico Fisichella consideră că trei cazuri fundamentale de totalitarism pot fi ilustrate prin istoria Uniunii Sovietice, a Germaniei naţional-socialiste şi a Chinei comuniste(D. Fisichella, Ştiinţa Politică, Probleme, concepte, teorii, 2007, pg.354). Pe lângă acestea, Pasquino include în rândurile regimurilor totalitare  regimurile comuniste din Vietnamul de Nord şi din Coreea de Nord, precum şi toate celelalte regimuri comuniste din Europa Centrală şi de Est, cel puţin până la sfârşitul anilor 60, cu excepţia Poloniei şi, într-o oarecare măsură, a Ungariei şi României(G.Pasquino, Curs de Ştiinţă Politică, 2002, pg. 284).

Totalitarismul a reprezentat o tentativă fără precedent de resorbţie a societăţii civile.  Societatea nu a mai fost purtătoare de diversitate. Stalin nu s-a mai mulţumit cu formula absolutistă clasică “Statul sunt eu”, ci afirma “Societatea sunt eu”. Odată cu căderea regimurilor totalitare nu a disparut însă şi ameninţarea. Dorinţa de “unic” şi deci tentaţia abolirii singularităţii individului – “acolo unde nu există mai multe singularităţi nu există niciuna”, va spune Vaclav Havel- renaşte continuu chiar din interiorul democraţiilor moderne.

 Simona IONESCU
Departamentul Comunicare Forţa Civică Timiş