Autoritarianism

Formă politică dominantă în societăţile premoderne, autoritarianismul, în diversele lui variante, continuă să fie şi în zilele noastre  regimul politic cel mai răspândit. La modul general, autoritarianismul poate fi definit ca o practică de guvernare bazată pe credinţa că societăţilor trebuie să li se impună “de sus” reglementările politice, fără a ţine seama de consimţământul lor asupra modului în care sunt guvernate.

Regimurile autoritariste moderne se deosebesc de cele tradiţionale (autocraţii, tiranii, despotism, dictaturi)datorită unor fenomene datând din secolul al XIX-lea: afirmarea rolului politic al maselor şi apariţia şi afirmarea mişcărilor şi partidelor socialiste (Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, 2007).

Pentru analiza regimurilor autoritariene cel mai frecvent este utilizată definiţia politologului spaniol Juan Linz, conform căruia  “simptomatica” acestora ar consta în “5 puncte”: pluralism limitat, non-responsabilitate politică, legitimarea prin mentalităţi şi nu prin ideologii, mobilizare politică puţin extinsă,  lider (sau grup restrâns)ce exercită puterea în limite slab definite formal, dar relativ previzibile.

Pluralismul limitat. “Regimurile autoritare nu sunt forme ale panpoliticismului”( Fisichella, op.cit., p.355) Multe din variantele autoritarismului acceptă într-o anumită măsură şi pluralismul politic, diferite organizaţii şi chiar partide ce pot funcţiona legal.  Ele sunt însă puţine, legitimate de către lider şi  nu intră în competiţie unele cu altele. Caracterul limitat al pluralismului politic decurge astfel din legitimarea existenţei legale a organizaţiilor de către lider şi din caracterul lor noncompetitiv.

Non-responsabilitatea. Actorii politici acceptaţi de pluralismul politic limitat, nefuncţionând competitiv, nu trebuie să răspundă în faţa electoratului. Conducătorii nu sunt aleşi, ci selectaţi de către liderul regimului, criteriile de cooptare în grupul conducător fiind: loialitatea faţă de lider, acceptarea şi sprijinul acordat principiilor regimului, vechimea în exercitarea unui rol, uneori competenţa. Drept urmare, “puterea coboară de sus în jos” (Gianfranco  Pasquino, Curs de Ştiinţă Politică, 2002, p. 127). Chiar instituţiile acceptate: instituţiile militare, biserica, birocraţia statală, puţinele grupuri de interese, sunt ele însele organizate autoritar şi funcţionează autoritar.
Mentalitatea . Mentalităţile sunt moduri de gândire şi simţire mai mult emoţionale decât raţionale, ce furnizează modalităţi necodificate de a reacţiona la situaţii, fiind legate de prezent şi trecut, spre deosebire de  ideologii, care vizează viitorul. Mentalitatea adiţională pe care se fondează autoritarismul este triada: Dumnezeu, patria, familia. Autoritarismul se bazează pe valorile care există în societate.

Mobilizarea. În cazul autoritarianismului, “ceea ce regimul îi cere populaţiei este, în fond, să nu se ocupe de politică” (Fisichella, op.cit., p.359). Odată instalat, un regim autoritar depolitizează masele, renunţă la întruniri grandioase, menţine un grad scăzut de intervenţie politică, favorizează şi încurajează refugierea în viaţa privată.

Liderul. În exercitarea puterii politice autoritare există o componentă personalizată foarte puternică, adesea cu elemente charismatice. Regimurile autoritariste sunt strâns legate în ce priveşte originea, funcţionarea, durata lor chiar, de un anumit lider care a ştiut sau a părut că ştie să răspundă eficient într-un moment de criză profundă prin care a trecut un popor. Este vorba de acele momente de criză caracterizate prin vacuum identitar şi spaimă existenţială, moment care favorizează afirmarea charismei. Cele mai multe regimuri autoritariste depind de figura fondatorilor lor. Când fondatorul dispare, de cele mai multe ori dispare şi regimul. Altfel spus, aceste regimuri nu depăşesc crizele de succesiune şi de transfer al puterii. Motivele sunt: fostul lider nu este produsul organizaţiilor politice, ci al situaţiilor politice pe care a ştiut să le exploateze prin calităţi şi virtuţi potrivit situaţiei şi prin şansă, noroc.  Liderul autoritarismului trebuie însă să ţină seama de pluralismul limitat, care-i delimitează “graniţele operative”.

Remarcabil este faptul că regimurile autoritare clasice (salazarismul în Portugalia perioadei 1932- 1968; franchismul în Spania, 1939- 1975) au manifestat o însemnată capacitate de rezistenţă în timp, spre deosebire de cele autoritare contemporane, apărute cu unele caracteristici distinctive după 1945.

În general, regimurile autoritare renunţă fundamental la reformarea societăţii. Se limitează la a o domina, la a o oprima şi, din când în când, la a o reprima într-o manieră selectivă, controlându-i ritmul şi natura schimbării şi favorizând o modernizare socio-economică limitată, care oricum ar fi avut loc şi care, în concepţia unor autori, ar fi fost chiar mai rapidă într-un regim politic mai deschis şi mai expus conflictelor şi competiţiei sociale şi politice( Pasquino, op.cit., p.296).

Simona IONESCU
Departamentul Comunicare Forţa Civică Timiş